Poetica

Jean-Leon Gerome - The black poet

"Poezia e bucurie pură și joc"

Scrise poetul cu artă și foc

"Ticluind versuri și rime ad-hoc

Aleg ce ma mișcă și cred că-i noroc"

Ușor mi-e atunci când inima-mi las

Să curgă în râuri de versuri și rime

Mă spală de frici, de angoase și draci:

Disecții de suflet, oglindă de sine.

Aprinde lumina din tine să vezi

Ce îți refuzi să cunosti prin materie.

Cine ești tu și ce poți să faci

Cand nu îți vezi limită și nici mizerie

In templul plopilor

Vincent van Gogh - Bulevard cu plopi la apus (1884)

Prin templul plopilor mă plimb

Un cer și univers aparte,

Cu mintea-n vânt trec bantuind

Un purgatoriu de vise moarte.

Și-i simt cum îmi măsoară pasul

Plopi, gardieni de existență,

Martori tăcuți ce-mi aud ceasul

Cum toacă, ticăind, prezență.

Când vantu-adie ușor prin ramuri

Ei cântă a naturii odă

Și-mi liniștesc tot peisajul

Din minte, inimă și slovă.

Paradoxuri imbecile

"Cobos" - Balta din Sau (2008)

   Pe malurile marelui râu, aproape de baraj, în zilele cu soare se adună fel de fel de oameni. Mai ales la sfârșit de săptămână când, ca să se simtă în sfârșit liberi de sclavia muncii moderne, mulți oameni aleargă către natură să-și petreacă puținele clipe de libertate. Asta dacă nu aleg să alerge către centrele comerciale unde să preschimbe zilele de libertate plus niscaiva valori moentare primite de la stăpâni, pe obiecte triviale și lipsite de insemnătate dar care, paradoxal, îi fac să se simtă împliniți.

   Într-o astfel de sâmbătă cu soare, sus la baraj, râul face cadou o priveliște minunată oricui vine să se bucure de ea. Ziua a început devreme printr-o simfonie de culori, texturi și sunete, adusă omagiu creației de către râu, pădure si munte.
   Mai întâi au ajuns primii perscari. Oameni tacuți și liniștiți care au ales să vina la râu în zori ca să-și asculte în tihnă gândurile. O dată cu risipirea ceții și cu încălzirea atmosferei o mulțime din ce în ce mai pestriță a început să populeze râul, malurile lui și pădurea.

   Catre după-amiază, pe râu doi oameni vâslesc într-n caiac. Vin din josul râului, cine știe cât să fi vâslit pentru a ajunge pâna aici, la lacul de acumulare, faimos pentru biserica din secolul XI pe care o adăpostește în adâncimile sale. Conversează și vâslesc fără oprire și, pe măsură ce se apropie se poate desluși și ce vorbesc. După ce-au trecut de clopotniță pe care râul ne-o dezlvăluie cam o treime din cauza secetei de peste vara, cei doi încep o conversație despre tutun. Unul îi spune celuilalt că a încercat tutunul recomandat și ca i-a plăcut. Sau ca nu i-a placut?! Nu conteaza.
   De aici se încheagă o conversație despre tipuri de tutun. Comparații de prețuri și calități, modalități de consum: țigarete gata cumpărate, țigari făcute manual în foiță sau cu aparatul de făcut țigări. Despre pipe, filtre, forme de tăiere, culoare, textură și gust. De parcă ar vorbi despre delicatese.
   De-odata însă conversația se oprește lăsând loc unei liniști confortabile pentru care râul însuși pare că le mulțumește liniștindu-și apele și făurind o oglindă cu ajutorul căreia splendarea peisajului poate fi contemplată la dublu. Ce doi și-au aprins câte o țigare. Nu se știe ce fel de tutun fumează. Cred că nici măcar ei nu știu, chiar și după atâta vorbăraie expertă în materie de tutun.
   Dupa ultimul fum tras, oglinda se sparge o dată cu liniștea. Acum priveliștea se poate contempla iar numai la simpu, de data asta cu o bandă sonora cam galagioasa. Mirajul a trecut. Barcagii vâslesc in gălăgie spre debarcader unde, o data ajunși abandonează barca, unealta libertății lor de sămbăta asta. Se îndreaptă spre mașină și, probabil, cu ajutorul ei, spre cușca sclaviei lor eterne: casă, muncă, bani.